Moartea în multiplele ei fatzete, în Amfiteatru.com, 3 iunie 2020.


(c) Matthias Horn
(c) Matthias Horn

Clipa dinaintea Apocalipsei

(29 mai 2020) 

 

O sală de operație, o cameră de hotel, o spălătorie, o magazie, o sufragerie, o cabină de avion, un câmp de luptă cu resturi ale civilizației umane și o sumedenie de scări. O confuzie generală pare să domnească pe scena enormă a celui mai important teatru vienez. Regizorul Kay Voges, compozitorul Paul Wallfisch și dramaturgul Alexander Kerlin pun în scenă la Burgtheater Dies Irae (Ziua Mâniei). Timp de două ore „Opera Apocalipsei” – așa subtitlul lucrării – tratează nu sfârșitul lumii în sine, ci „reprezentarea clipei dinaintea finalului”, explică Kay Voges în caietul program.

Turnanta supraîncărcată (scenografia: Daniel Roskamp) amintește de decorurile lui Frank Castorf. Pe cinci ecrane video de diferite dimensiuni sunt proiectate evenimentele ce se desfășoară în interioarele semi-vizibile. Tehnologia video folosită este într-atât de sofisticată încât nu mai puțin de nouă tehnicieni se află la pupitrele aflate doar la parterul sălii! Prin încăperi se deplasează o „colecție umană” pestriță. Într-o bucată de fuselaj, o mamă și fiica ei sunt ghidați de un pilot al liniei aeriene „Air Mageddon”. Avionul este însă în picaj, după ce pe ruta mașinii Boeing 737 Max de la Sodoma la Gomora o duzină de pasageri au dispărut deja în mod misterios. Într-o cameră de hotel un cuplu are o partidă de sex, ultima înainte de a muri. O naștere și mai multe decese au loc în jurul hotelului care, în funcție de poziția turnantei, poartă inscripția „sfârșit” (în germană ENDE) sau „Paradis” (EDEN). Doi bătrâni se deplasează cu greu prin acest talmeș-balmeș. Alți doi indivizi în costume negre, cu nasuri și coafuri amuzante, continuă să urce și să coboare necontenit pe scări, purtând discuții filozofice despre finalul lumii. Par a fi figurile beckettiene Vladimir și Estragon.

Şi deoarece este vorba despre o „operă”, un rol fundamental îl joacă muzica ce se repetă în buclă. Compoziția sonoră este interpretată de un cor, de o soprană și de o orchestră live. Cei trei instrumentiști, printre care Wallfisch însuși, se află în fața scenei. Compozitorul american născut la Basel a mixat melodii rock și electro-pop binecunoscute cu fragmente inspirate, printre altele, din lucrări ale lui Philip Glass, Franz Schubert și Richard Strauss. De notat că Wallfisch și Voges formează o echipă de mai mult de șaisprezece ani! Cu Dies Irae cei doi se prezintă publicului vienez, ambii urmând să lucreze împreună și la Volkstheater Viena, unde regizorul german își va începe directoratul în toamna acestui an.

Potpuriului i se adaugă un conglomerat eterogen de texte născut prin metoda de teatru devised. Dramaturgul Alexander Kerlin, ajutat de improvizația actorilor, a adunat un material extrem de complex, poate chiar prea stufos. Regăsim, de exemplu, monologul Casandrei din „Orestia”, fragmente din „Îngerul istoriei” al lui Walter Benjamin sau din „Ultimele zile ale omenirii” al lui Karl Kraus, din „Timpul, acest lucru ciudat” – libretul lui Hugo von Hofmannsthal la opera „Cavalerul trandafirilor” de Richard Strauss, precum și pasaje din Nietzsche și din Biblie de la Ezechiel la Iov. Totodată sunt citați, printre alții, Steve Bannon – fostul consilier al lui Donald Trump și Greta Thunberg. Mare parte dintre referințe sunt afișate pe ecranele video, înlesnind astfel spectatorilor slalomul printre piesele puzzle-ului literar. Cu toate acestea, înșiruirea de citate nu reușește să trezească nici empatie, nici teamă ci, dimpotrivă, suprasaturație. Receptarea mesajului auditiv este îngreunat și de folosirea lavalierelor în încăperile de pe turnantă, chiar dacă pleiada actorilor de excepție dă dovadă de o prestație remarcabilă.

 

Pentru a mai atenua tema sumbră, regizorul imprimă figurilor caracteristici burlești. Ironia este cu siguranță binevenită în acest dans al morții ce se repetă încontinuu și, odată cu el, convingerea că sfârșitul este iminent. Kay Voges este cunoscut pentru spectacolele sale pline de elemente multimedia. Nu este de mirare că efectele tehnice și de lumini sunt impresionante, la fel precum și proiecția video a „sinuciderii” de la început. Căci spectacolul se deschide cu o „cădere” digitală a unui tânăr de la etajul 21 – dacă tot suntem în secolul XXI –, în care secundele sunt numărate în sens invers. Însă exact înainte de producerea impactului timpul este oprit și spectacolul începe. Este poate ideea cea mai ingenioasă care exprimă scopul producției: în această clipă, aparent fără sfârșit între viață și moarte, totul este posibil.


Un pas înainte urias pentru scena culturala austriaca, în Amfiteatru.com26 mai 2020.


Cenzura teatrului în timpul pandemiei Covid-19, în Amfiteatru.com, nr. 38, 20 mai 2020.


Acest "porc colosal" european, în Amfiteatru.com, nr. 36, 7 mai 2020.


Vremurile întunecate ca esenta a unei epoci noi, în Amfiteatru.com, nr. 33, 15 aprilie 2020.


O vara sângeroasa, în Amfiteatru.com, nr. 32, 8 aprilie 2020.


Teatrul ca frenezie a simturilor, în Amfiteatru.com, nr. 31, 1 aprilie 2020.


Un strigat pentru umanitate, în Amfiteatru.com, nr. 30, 25 martie 2020.


(c) Matthias Horn
(c) Matthias Horn

Sigmund Freud călare pe elefanții lui Hannibal

(10 martie 2020) 

 

I-am cunoscut pe Ben Kidd și Bush Mourkazel la Festivalul Național de Teatru, ediția din 2018, când cei doi fondatori ai companiei Dead Center au prezentat la București „Shakespeare's Last Play. Producția prestigiosului teatru Schaubühne Berlin a fost o revelație pentru mine. Este de la sine înțeles că am așteptat cu nerăbdare următoarea întâlnire cu duo-ul britanic. Și iată că, după mai puțin de doi ani, la invitația noului director al Burgtheater, Martin Kušej, Dead Center ajunge la Viena. Doar că proverbul „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul s-a dovedit, de această dată, a fi adevărat.

Interpretarea viselor lui Sigmund Freud (Die Traumdeutung von Sigmund Freud) se numește noua producție Dead Center, ce a avut premiera la Akademietheater în 16 ianuarie. Inspirată de cartea omonimă publicată de psihanalistul austriac în 1899, lucrarea încearcă să prezinte „experiențe visate într-un mod scenic. Iar pentru a realiza acest lucru, Kidd și Mourkazel sparg al patrulea perete, apelând la o idee năstrușnică: invită pe scenă un voluntar din public al cărui vis ar trebui interpretat live. Dar nu poate fi vorba de orice spectator, ci, de fapt, de o femeie, Freud fiind renumit pentru studiul său de-a lungul deceniilor a sufletului femeii. O metodă deopotrivă îndrăzneață și riscantă. Căci, ce se întâmplă dacă nicio spectatoare nu se oferă voluntar? Va fi oare chiar o spectatoare „obișnuită”? Și, după premieră, când surpriza a fost dezvăluită, cum vor arăta celelalte reprezentații?

Dar să vedem ce s-a întâmplat la premieră. Seara a început cu patru actori care se joacă pe ei înșiși: fiecare trage câte o carte dintr-un pachet de cărți de joc, iar cel care o obține pe cea cu valoarea cea mai mare se întinde pe faimoasa canapea de consultații a lui Freud. Încă de la intrarea în sală, decorul este la vedere și e, în aparență, foarte simplu: pe scenă se află numai un fotoliu și o canapea acoperită cu un covor persan, a cărei imagine este proiectată pe ecranul din spate. În seara premierei, din cvartetul de artiști format din trei bărbați și o femeie, actrița trage cartea câștigătoare. Să fi fost oare o pură întâmplare?

Prin urmare, aceasta se întinde pe canapea și povestește visul său, și anume dorința de a se afla goală pe scena unui teatru – și desigur că se și dezbracă, rămânând însă, în final, în lenjeria intimă. Este una dintre primele aluzii, și nu va fi ultima, la concepția lui Freud despre femei și despre viața sexuală. Acest vis rămâne însă neinterpretat, constituind numai un fel de prolog la ceea ce va urma. Căci acum actrița lansează invitația enunțată mai sus către public. Mai întâi sunt rugați toți spectatorii să se ridice în picioare, apoi bărbații din nou să se așeze și dintre femei să poftească una pe scenă. Așa cum era de așteptat, nimeni nu răspunde. Dar apoi, după un timp destul de scurt, o tânără se ridică din parchet și se îndreaptă cu pas hotărât către scenă. După ce se întinde pe canapea, Andrea – așa se numește spectatoarea – începe să povestească visul său într-un adevărat dialect Carintian (a statului federal din sudul Austriei). Se făcea că se afla, împreună cu un grup de prieteni, la un concert în Arena vieneză, iar chelnerul s-a dovedit a fi Alice Cooper. Treptat aflăm că în adolescență Andrea fusese o mare admiratoare a cunoscutului cântăreț de rock, chiar dacă povestitoarea pare a fi destul de tânără – fața spectatoarei fiind proiectată pe ecran prin intermediul unei camere video amplasate deasupra canapelei. Fără întârziere, imagini din visul Andreei, printre altele foyer-ul Arenei, apar pe ecran. Și cu aceasta încep să se înmulțească și nedumeririle în public: visul nu era deci necunoscut echipei de realizatori a spectacolului? Sau se află o armată de tehnicieni la pupitre, care descarcă cât ai clipi din internet imagini ce se potrivesc cu visul, pentru a le proiecta pe ecran? Sunt întrebari ce vor rămâne fără răspuns și după sfârșitul reprezentației.

Însă spectatorilor nu li se oferă prea mult timp de gândire, căci, surpriză: Andrea este rugată să își autointerpreteze visul. I se aplică o mustață și o barbă, ambele false, și astfel spectatoarea devine „al cincelea artist care îl va juca pe Sigmund Freud pentru tot restul serii. De acum înainte, Andrea este plimbată de colo-colo de actorii profesioniști, care îi dau cu finețe indicații. La un moment dat va primi în culise și o lavalieră, chiar dacă aceasta se va dovedi inutilă, căci presupusul psihanalist va „juca în mare parte în tăcere.

Concomitent se transformă și decorul: ecranul se ridică și din spatele său este împins spre rampă biroul de consultații al lui Freud. Suntem proiectați în trecut, într-una din întâlnirile săptămânale pentru jocul de taroc. Grupul format din cei trei bărbați, acum îmbrăcați în costume istorice, formează colegii vestitului psihanalist (Josef Breuer, Oscar Rie și Ludwig Rosenberg), care încep să abordeze câteva subiecte mai serioase. Cu toții consumă cantități mari de cocaină și fac într-una observații tendențioase la adresa indiscrețiilor scrise de Freud în cartea „recent publicată. Sunt rupte chiar pagini incriminatorii din volumul „Interpretarea visurilor. În afară de cocaină Freud era cunoscut a fi un toxicoman, grupul vorbește despre politică și intoleranță pentru că în Viena lui Freud evreii nu duceau deloc o viață ușoară. Ei bine, și pentru că trăim în epoca #metoo, există și comentarii despre pipăitul indecent al medicilor.

În caietul program foarte bine redactat se spune că Bush Moukarzel are un master în psihanaliză. Din păcate aceasta nu străbate aproape deloc din montarea duo-ului britanic. În schimb, de aici încolo spectacolul se pierde într-un potpourri de videoclipuri (realizate de Sophie Lux) ce redau scene din trecut. Acestea, se spune, sunt adânc înrădăcinate în sufletul nostru. Sunt astfel proiectate celebre anecdote din biografia lui Freud tatăl împins de pe trotuar deoarece era „un evreu”, iar fiul jenat încearcă, în fanteziile sale, să se identifice cu Hannibal care raportează o victorie asupra romanilor. Amuzantă este scena realizată cu trucuri digitale, în care protagoniștii „stau șezând pe elefanți uriași și călăresc frontal înspre public. Imaginile pline de gaguri în stil Monty Python, chiar dacă par inutile, sunt proiectate cu mare precizie și rapiditate.

În final, Andrea revine din secolul lui Freud în contemporaneitate, în camera unui copil, în care o fetiță (reală) se trezește dintr-un vis despre Alice Cooper și o face pe Andrea să dispară. Formatul montării lui Kidd și Moukarzel necesită o doză considerabilă de improvizație din partea cvartetului de actori, care fac față admirabil provocării lansate de Dead Center. Rămân însă o sumedenie de întrebări deschise, printre care dacă actorii vor reuși să memoreze atât de repede visul unei spectatoare oarecare, diferite în fiecare seară? Iar camera fetiței va căpăta de fiecare dată o nouă înfățișare? Parodierea lui Sigmund Freud și a viselor sale conține o mare cantitate de slapstick, însă nu i-ar strica ceva mai mult conținut dramaturgic. Cu toate acestea, în amintirea spectatorilor va dăinui remarcabila „interpretare” a spectatoarei voluntare care, cel puțin la premieră, s-a descurcat de minune. Să sperăm că și celelalte reprezentații vor avea parte de aceeași contribuție benefică din partea publicului.


Iubirea - forta eliberatoare a umanitatii, în Scena.ro nr. 47 din februarie 2020.


Tragedie identitara pe trei continente, în Amfiteatru.com, nr. 25, 19 februarie 2020.


Édouard Louis: un romancier pe post de vedeta a scenei teatrale, în Amfiteatru.com, nr. 23, 5 februarie 2020.


Viata lui Vernon Subutex, în Amfiteatru.com, nr. 21, 22 ianuarie 2020.